Energia este calul de bătaie al tuturor politicilor, iar factura a devenit bugetul ascuns al societății

Există o imagine care îmi revine tot mai des în minte atunci când privesc evoluțiile din sectorul energetic european.

Imaginea unui cal puternic, obișnuit să tragă greutăți mari. La început i se pune în spate o încărcătură rezonabilă. Nimeni nu protestează. Calul poate duce. Apoi mai apare un sac. Și încă unul. Și încă unul. Fiecare nouă povară este justificată. Nu pare foarte grea privită separat. În fond, dacă a putut duce până acum, va putea duce și puțin mai mult.

După un timp însă, nimeni nu mai privește calul. Toată atenția este concentrată asupra sacilor. Asupra motivelor pentru care fiecare dintre ei trebuie transportat. Asupra importanței destinației. Asupra urgenței livrării.

Iar într-un final apare întrebarea pe care nimeni nu și-a pus-o la timp: cine mai verifică dacă animalul care poartă toate aceste greutăți mai poate merge?

În ultimii ani, energia a ajuns exact în această situație. Nu mai este privită ca fundamentul pe care funcționează economia. Nu mai este văzută ca resursa fără de care nicio fabrică nu produce, niciun serviciu nu funcționează și nicio gospodărie nu poate trăi normal. Energia a devenit vehiculul preferat pentru finanțarea unor obiective care, luate individual, sunt perfect legitime.

Vrem să reducem emisiile de carbon? Energia trebuie să contribuie. Vrem să accelerăm investițiile în tehnologii noi? Energia trebuie să contribuie. Vrem mai multe autostrăzi? Energia trebuie să contribuie. Vrem fonduri pentru modernizare, pentru inovare, pentru sprijinirea consumatorilor vulnerabili? Energia trebuie să contribuie și aici.

Treptat, aproape fără să observăm, factura de energie a încetat să mai reflecte doar costul energiei. Ea a devenit locul unde se întâlnesc tot mai multe ambiții politice, economice și sociale.

Poate că aceasta este cea mai mare schimbare produsă în ultimele două decenii, energia nu mai este tratată ca o infrastructură a economiei, ci ca o infrastructură fiscală.

Iar diferența este enormă.

Atunci când taxezi un produs de lux, afectezi în principal consumul acelui produs. Atunci când încarci însă costul energiei, efectul se propagă în fiecare colț al economiei. Nu există fabrică, magazin, fermă, spital sau școală care să poată funcționa fără energie. Nu există produs care să nu conțină energie în costul său final.

Din acest motiv, fiecare euro adăugat pe factura energetică nu rămâne în sectorul energetic. El se răspândește asemenea unei unde prin întreaga economie.

Ajunge în prețul alimentelor, în costul transportului, în competitivitatea industriei și, în cele din urmă, în puterea de cumpărare a fiecărui cetățean.

Paradoxul este că aproape nimeni nu contestă obiectivele care stau la baza acestor costuri. Nici reducerea emisiilor, nici modernizarea infrastructurii, nici protejarea consumatorilor vulnerabili nu sunt idei greșite. Dimpotrivă. Problema apare în momentul în care toate aceste obiective încearcă să fie finanțate prin același mecanism.

Este ca și cum, observând că un pod este solid, am decide să trecem peste el tot traficul posibil. Mai întâi camioanele. Apoi trenurile. Apoi conductele. Apoi rețelele de comunicații. Fiecare utilizare este justificată. Fiecare pare rezonabilă. Numai că rezistența podului nu este infinită.

La fel se întâmplă și cu energia. În fiecare an se mai adaugă o responsabilitate. O nouă obligație. O nouă schemă. Un nou obiectiv. Fiecare pare suportabil atunci când este analizat separat. Însă economia nu le suportă separat. Economia le suportă simultan.

Aici începe să apară adevărata problemă. Nu sub forma unei crize spectaculoase și nici a unui colaps brusc. Economia este mult mai discretă atunci când transmite semnale de alarmă.

O investiție care nu mai vine. O capacitate industrială care nu mai este extinsă. O fabrică ce funcționează la limită. Un proiect care se mută într-o altă jurisdicție. O companie care decide că riscurile sunt prea mari și alege să aștepte.

Aceste decizii nu ajung de obicei pe prima pagină a ziarelor. Dar ele reprezintă modul în care competitivitatea se pierde în realitate: nu printr-o explozie, ci printr-o eroziune lentă.

Tocmai de aceea, discuția pe care România ar trebui să o poarte la nivel european nu este despre abandonarea tranziției energetice și nici despre contestarea obiectivelor climatice. O astfel de abordare ar fi greșită și sterilă.

Discuția ar trebui să fie despre limite. Despre faptul că energia nu poate fi simultan instrument de politică climatică, sursă majoră de venituri fiscale, mecanism de redistribuire socială, finanțator al investițiilor viitoare și, în același timp, baza competitivității economice.

La un moment dat, una dintre aceste funcții începe inevitabil să sufere. Astăzi, semnele arată că funcția care cedează este competitivitatea. Nu pentru că Europa urmărește obiective greșite. Ci pentru că începe să trateze energia ca pe o resursă care poate suporta orice sarcină suplimentară.

Orice gospodar știe însă că și cel mai puternic cal are o limită. Nu îi testezi rezistența adăugând încă un sac și apoi încă unul. Pentru că momentul în care animalul se prăbușește nu este momentul în care ai pus ultimul sac. Este rezultatul tuturor sacilor puși înainte.

Acesta este riscul pe care îl vedem astăzi. Nu o decizie greșită. Nu o politică greșită. Ci acumularea. Iar istoria economică ne arată că marile probleme rareori apar dintr-o singură eroare. Ele apar atunci când multe decizii rezonabile, luate separat, se întâlnesc în același loc și împing sistemul dincolo de punctul său de echilibru.

În cazul României de astăzi, acel loc se numește energie. Iar întrebarea care ar trebui să preocupe tot mai mult factorii de decizie nu este ce altceva mai poate finanța energia. Ci cât timp va mai putea energia să susțină economia însăși. Și mai ales să înțelegem că niciodată nu vom avea prețuri mici la energie cu astfel de construcții.