Povestea celor două reforme sau cum România a reușit să transforme internetul într-un succes și energia într-o criză permanentă

Privită de la distanță, România ultimilor treizeci și cinci de ani pare să fi trăit două povești complet diferite. În prima poveste, România a construit una dintre cele mai performante piețe de telecomunicații din Europa. A plecat de la telefoane fixe pentru care se aștepta ani întregi, de la centrale analogice și de la o infrastructură aproape medievală, pentru a ajunge una dintre țările cu cele mai rapide și accesibile servicii de internet din lume. A fost o transformare spectaculoasă, produsă fără scandaluri permanente, fără ordonanțe de urgență lunare și fără intervenții dramatice ale statului.

În a doua poveste, România a încercat să reformeze energia prin intermediul politicului. Și aici punctul de plecare era promițător. Țara avea aproape tot ce și-ar fi putut dori un stat european: gaze naturale, petrol, hidrocentrale, cărbune, energie nucleară și o poziție strategică importantă în regiune. Cu toate acestea, după mai bine de trei decenii, energia continuă să fie asociată cu crize, plafonări, compensări, intervenții administrative, scandaluri politice și promisiuni repetate că „de data aceasta reforma va fi făcută corect”.

Marele eșec energetic al României și marele succes al telecomunicațiilor

Această diferență nu poate fi explicată doar prin faptul că energia este mai complicată decât telecomunicațiile. Este mai complicată, fără îndoială, dar complexitatea tehnică nu explică de ce una dintre reforme a produs prosperitate și încredere, iar cealaltă a produs neîncredere și conflicte.

Explicația trebuie căutată în altă parte.

Telecomunicațiile au fost una dintre puținele reforme românești în care succesul depindea aproape exclusiv de capacitatea de a crea valoare. Pentru a câștiga bani trebuia să construiești rețele, să aduci tehnologie nouă, să găsești clienți și să oferi servicii mai bune decât concurența. Profitul era recompensa pentru investiție, risc și inovație. Statul stabilea regulile jocului, dar nu putea decide cine câștigă și cine pierde. Această decizie aparținea consumatorului.

În energie, logica a fost diferită încă de la început.

Aici profitul nu a depins întotdeauna de capacitatea de a construi ceva nou. De multe ori a depins de accesul la resurse, de poziționarea într-un anumit segment al pieței, de modificarea unei reglementări, de apariția unei scheme de sprijin sau de capacitatea de a influența procesul decizional. În telecom, pentru a câștiga bani trebuia să convingi clientul. În energie, de prea multe ori era suficient să fii aproape de locul în care se stabileau regulile, să fi pus în față.

Așa a apărut prima mare diferență dintre cele două lumi. Telecomul a creat antreprenori. Energia a creat ”băieți deștepți”. Această diferență pare subtilă, dar ea explică aproape tot ceea ce a urmat.

Energia nu este doar o piață, ci și o sursă extraordinară de rentă economică și putere politică.

În telecom, competiția împingea actorii economici să investească tot mai mult. În energie, dimensiunea rentelor disponibile a atras inevitabil alte categorii de interese. Pentru că energia este unul dintre puținele domenii economice în care câștiguri uriașe pot apărea nu doar din investiții și performanță, ci și din modificarea unei reglementări, din accesul la o resursă strategică sau din schimbarea unor condiții de piață, din articole legislative făcute special ca să câștige cine trebuie, din ATR-uri acordate cu dedicație, din entități puse să controleze pentru a distruge competitorii și care nu acționează la sesizări etc.. Economiștii numesc acest fenomen „captură de rentă”. Cu cât rentele sunt mai mari, cu atât mai mulți actori încearcă să le controleze și orice tentativă de reformă eșuează.

Și astfel, în jurul energiei românești s-a construit treptat un ecosistem complex de interese economice, politice, birocratice și geopolitice. Telecomul a rămas dominat de logica concurenței. Energia a devenit dominată de logica influenței.

Dar poate că nici măcar aceasta nu este cauza fundamentală. Adevărata problemă este că energia nu este doar o industrie. Energia este putere.

Un guvern poate ignora luni întregi problemele telecomunicațiilor fără consecințe politice majore. Dar niciun guvern nu poate ignora prețul energiei. Facturile influențează inflația, costurile de producție, nivelul de trai, competitivitatea economică și, în cele din urmă, rezultatele alegerilor. Din acest motiv, energia a devenit terenul ideal pentru dezvoltarea populismului economic.

Ani la rând, toate guvernele au promis energie ieftină. Au promis protecție pentru consumatori. Au promis că facturile vor rămâne sub control. Au promis că reforma poate fi făcută fără costuri și fără sacrificii. Numai că energia nu funcționează după regulile discursului electoral. Dacă investițiile sunt amânate, costurile nu dispar, ele explodează când amânarea nu mai poate să fie menținută. Dacă prețurile sunt ținute artificial jos, nota de plată nu este anulată. Ea este doar transferată în viitor. Dacă modernizarea este amânată, degradarea sistemului continuă indiferent de declarațiile politice.

România a ales mult timp să consume capitalul energetic moștenit din trecut și să amâne momentul adevărului. Iar când acel moment a venit, în timpul crizei energetice din 2021–2022, societatea a descoperit că problemele acumulate timp de decenii nu mai puteau fi ascunse.

Atunci s-a văzut și o altă iluzie care însoțise reforma energetică: confuzia dintre liberalizare și concurență.

Două Românii: una conectată la fibră, cealaltă blocată în facturi mari

Ani la rând, consumatorilor li s-a spus că liberalizarea va aduce automat beneficii. Numai că liberalizarea înseamnă concurență. Concurența înseamnă existența unor alternative reale.

În telecom existau astfel de alternative. Se puteau construi rețele noi. Se putea intra pe piață. Se putea concura.

În energie, lucrurile sunt fundamental diferite. Consumatorul poate schimba furnizorul, dar nu poate schimba rețeaua de distribuție. Nu poate schimba sistemul de transport. Nu poate schimba structura producției. Nu poate schimba dependențele regionale și nici caracterul de monopol natural al infrastructurii. Astfel, România a ajuns să vândă imaginea unei piețe concurențiale într-un sector care păstra multe dintre caracteristicile unui monopol.

Când a venit criza, consumatorii au descoperit că libertatea de a schimba furnizorul nu îi protejează de explozia prețurilor. Dar poate cel mai grav efect al tuturor acestor evoluții a fost pierderea încrederii.

În telecom, consumatorul a fost centrul reformei. Tot sistemul era construit pentru a-l atrage și a-l păstra. În energie, consumatorul a devenit adesea spectatorul unor decizii luate într-un cerc restrâns format din ministere, autorități de reglementare, companii de stat, mari actori privați și grupuri de influență. Acesta este mecanismul prin care apare capturarea instituțională, momentul în care interesul public începe să fie împins în plan secund de interesele celor care controlează sistemul.

Privind astăzi în urmă, concluzia este mai simplă decât toate explicațiile tehnice care au fost oferite în ultimele decenii.

România nu a eșuat în energie pentru că nu avea resurse. Nu a eșuat din cauza Uniunii Europene. Nu a eșuat din cauza pieței și nici măcar din cauza liberalizării. A eșuat pentru că cineva a vrut să eșueze, deoarece cel mai mult se câștigă din haos și eșecuri. Pentru aceasta în mod voit s-a construit o piață fără concurență reală, s-a realizat o reformă fără consecvență și o strategie fără continuitate. Telefonia a fost lăsata să funcționeze ca o industrie a concurenței. Energia a rămas captivă politicienilor și ”băieților deștepți”.

Iar atunci când un sector strategic devine locul de întâlnire dintre rente economice, influență politică, populism electoral, captură instituțională și interese geopolitice, interese ale unor grupuri  interne sau externe, criza încetează să mai fie un accident. Devine modul normal de funcționare al sistemului.

Aceasta este, probabil, adevărata poveste a celor două reforme. Una a construit valoare și a fost judecată de consumatori. Cealaltă a administrat putere și a fost judecată de interese. Iar în România postcomunistă, de prea multe ori, puterea a avut câștig de cauză în fața valorii.

Telecomunicațiile au fost lăsate să devină o industrie a concurenței. Energia a rămas o industrie a puterii și influenței.

Privind ultimii 36 de ani, diferența fundamentală dintre telecomunicații și energie poate fi formulată astfel: ”Telecomunicațiile au fost o industrie în care profitul s-a obținut predominant prin concurență și inovare, cu fuziuni, incapacități de plată și falimente. Energia a fost o industrie în care profiturile au depins aproape exclusiv de deciziile politice, reglementări favorizante, acces cu dedicație la resurse etc.

De aceea liberalizarea telecomunicațiilor a produs rapid beneficii vizibile pentru consumator, în timp ce ”liberalizarea” energiei a fost permanent influențată de conflicte între obiective contradictorii: securitate energetică, prețuri mici, profitabilitate, decarbonizare, interese geopolitice și interese economice ale diferitelor grupuri. Acesta este motivul pentru care energia a devenit unul dintre cele mai disputate și vulnerabile domenii ale economiei românești după 1990.