Cărbunele „ieftin” românesc = energia plătită de trei ori!

România nu a avut energie ieftină din cărbune. A avut, prea mult timp, un sistem contabil și politic care a ascuns o parte din factură.

Am plătit energia o dată prin prețul electricității, a doua oară prin subvenții, ajutoare, ștergeri de datorii și investiții publice, iar a treia oară prin centrale îmbătrânite, mine decapitalizate și capacități noi care nu au mai fost construite la timp.

Graficul evoluției din perioada 2000–2026 desface această iluzie în cinci curbe: prețul mediu angro din România, prețul estimat al energiei importate și trei variante ale costului cărbunelui – după ajutoare, fără certificatele de CO₂ și cu toate costurile economice incluse.

Imaginea rezultată este incomodă atât pentru adversarii ideologici ai cărbunelui, cât și pentru apărătorii lui necondiționați.

Sursa AEI

Cărbunele nu a fost ieftin. A fost ieftinit pe hârtie

În anii 2005–2008, costul rămas în sarcina producătorilor după sprijinul statului putea apărea sub prețul mediu al pieței. De aici s-a născut mitul că România dispunea de o energie sigură, internă și ieftină, distrusă ulterior exclusiv de politicile climatice europene.

Dar ceea ce apărea în factura producătorului nu reprezenta întregul cost suportat de economie.

O parte din diferență era împinsă în afara prețului energiei, în arierate, datorii către buget, investiții publice, pierderi ale companiilor de stat, obligații de mediu amânate, costuri sociale și cheltuieli viitoare pentru închiderea minelor și refacerea terenurilor.

Sursa AEI

Cărbunele părea ieftin deoarece factura fusese împărțită în mai multe plicuri și trimisă aceleiași persoane: contribuabilul român. Subvenția nu face energia mai ieftină. Doar mută plata din factura de electricitate în bugetul statului. Iar bugetul statului nu este o abstracțiune – tot cetățenii și companiile îl alimentează.

Din 2013, nici măcar iluzia nu mai funcționează

După 2013, costul rămas producătorilor de energie pe cărbune, chiar după ajutoare, depășește constant prețul mediu angro al energiei. După 2018, diferența se mărește abrupt.

Creșterea prețului certificatelor de CO₂ este una dintre explicațiile principale, dar nu este singura. În spatele ei se află probleme structurale acumulate timp de decenii:

• randamente energetice reduse;
• costuri tot mai mari ale extracției lignitului;
• echipamente îmbătrânite;
• mentenanță costisitoare;
• investiții amânate;
• personal supradimensionat în unele activități;
• reducerea numărului de ore de funcționare;
• costuri fixe împărțite la o producție din ce în ce mai mică;
• obligații de mediu și de închidere rămase neacoperite.

România a răspuns la aceste probleme printr-o strategie care a devenit aproape tradițională, nu a modernizat la timp, nu a înlocuit capacitățile și nu a recunoscut costul real, ci a continuat să plătească pentru prelungirea unei stări de avarie.

Ajutorul public nu a cumpărat competitivitate. A cumpărat timp. Iar timpul cumpărat nu a fost folosit pentru construirea înlocuitorilor.

2022 nu dovedește că lignitul este competitiv

Criza energetică din 2022 a produs o situație excepțională. Prețul mediu al pieței a ajuns la aproximativ 1.131 lei/MWh și s-a apropiat de costul economic al producției pe cărbune din România.

Această apropiere poate fi prezentată superficial drept dovada că lignitul devine competitiv în perioade dificile. Dar comparația spune altceva, nu că energia din cărbune s-a ieftinit, ci că întreaga piață s-a scumpit până aproape de nivelul unui producător structural costisitor. Chiar și în anul de criză, costul integral estimat al cărbunelui, fără ajutoare, ajungea la aproximativ 1.320 lei/MWh. Cărbunele nu devenise ieftin. Piața devenise anormal de scumpă.

Nu poți fundamenta strategia energetică a unei țări pe speranța că va exista permanent o criză suficient de gravă pentru a face competitive cele mai scumpe capacități ale sale.

Certificatele de CO₂ sunt vinovate, dar nu sunt singurul vinovat

Noua serie – costul cărbunelui fără certificatele de CO₂ – permite separarea propagandei de realitate.

Da, certificatele au avut un impact sever după 2018. Costul estimat al CO₂ a crescut de la aproximativ 95 lei/MWh în 2018 la 500 lei/MWh în 2022, coborând ulterior spre 330–350 lei/MWh în perioada 2024–2026.

Chiar și într-o lume imaginară în care certificatele ar dispărea, costul estimat al cărbunelui ar rămâne în 2026 cu aproximativ 130 lei/MWh peste media pieței. Cu toate costurile incluse, diferența ar ajunge la circa 480 lei/MWh.

Prin urmare, afirmația că „numai CO₂ a distrus cărbunele românesc” este comodă, dar incompletă. Certificatele au amplificat brutal necompetitivitatea. Nu au inventat centralele vechi, minele ineficiente, investițiile ratate și managementul politizat.

Bruxellesul a pus un preț carbonului. România a pus ani la rând politruci în consiliile de administrație și a amânat modernizarea.

Importul este adesea mai ieftin, dar nu poate fi confundat cu securitatea

Graficul mai distruge un slogan: „cărbunele este ieftin, importul este scump”.

În 2024, chiar și energia importată în orele mai scumpe este estimată sub costul cărbunelui susținut public. În 2026, importul ar fi mai scump decât costul rămas producătorului după ajutoare, dar mult sub costul economic integral.

Sursa AEI

Aceasta nu înseamnă că România trebuie să-și închidă producția internă și să trăiască din importuri. Un MWh importat și un MWh produs într-o centrală disponibilă în interiorul țării nu au aceeași valoare strategică.

Importul depinde de existența unui excedent în statele vecine, de disponibilitatea interconexiunilor, de lipsa congestiilor și de absența unei crize regionale simultane. Atunci când toate țările au nevoie de energie în aceeași seară, importul poate deveni scump, insuficient sau pur și simplu indisponibil.

Dar securitatea energetică nu poate fi folosită drept scuză pentru orice cost. Dacă statul dorește să păstreze anumite capacități pentru rezervă și adecvanță, trebuie să spună transparent cât plătește pentru energia produsă și cât plătește pentru serviciul de securitate.

Altfel, amestecăm deliberat două lucruri diferite și numim întreaga factură „energie ieftină”.

România a subvenționat trecutul și a ratat viitorul

Adevăratul eșec nu este că România a menținut temporar cărbunele. În anumite momente, păstrarea unor capacități ferme a fost și rămâne justificabilă pentru siguranța sistemului.

Sursa AEI

Eșecul este că statul a cheltuit miliarde pentru conservarea trecutului fără să construiască viitorul promis. Trebuiau realizate la timp centralele pe gaze, capacitățile de stocare, întăririle de rețea, investițiile hidroenergetice și mecanismele de flexibilitate. În schimb, România a închis sau a pregătit închiderea unor grupuri înainte de a avea funcționali înlocuitorii lor.

A creat companii de proiect, consilii de administrație, directorate, funcții, studii și strategii. A produs administrație energetică în loc să producă energie. Astăzi plătim simultan pentru întreținerea unor capacități vechi, pentru certificatele lor de CO₂, pentru ajutoarele acordate, pentru energia importată și pentru întârzierea centralelor care trebuiau să le înlocuiască.

Aceasta nu mai este tranziție energetică. Este suprapunerea tuturor costurilor, fără obținerea integrală a niciunuia dintre beneficii.

Adevărul pe care politica refuză să-l spună

Cărbunele românesc nu mai este competitiv ca producție permanentă de energie, nici măcar dacă eliminăm costul certificatelor de CO₂. Poate avea însă, pentru o perioadă limitată, o valoare strategică de rezervă, mai ales până când sunt construite capacități ferme de înlocuire.

Această valoare trebuie măsurată, contractată și plătită transparent – nu ascunsă în datorii, subvenții și pierderi.

România nu trebuie să aleagă între două extreme la fel de periculoase: închiderea nechibzuită a cărbunelui înainte de construirea alternativelor sau subvenționarea lui nelimitată sub pretextul independenței energetice.

Trebuie păstrat strict cât este necesar pentru siguranță, folosit doar atât cât sistemul are nevoie și înlocuit conform unui calendar tehnic real, nu conform promisiunilor electorale sau prezentărilor trimise la Bruxelles.

Cărbunele „ieftin” a fost una dintre cele mai scumpe iluzii ale politicii energetice românești: am ascuns costurile trecutului, am amânat investițiile viitorului, iar acum plătim în aceeași factură și subvenția, și importul, și incompetența.