Unde se termină entuziasmul și începe economia. Concluziile dezbaterilor AEI despre hidrogenul verde

–           România are lege și strategie pentru hidrogen, dar piața este încă la început

–           Costurile ridicate și lipsa cererii industriale țin proiectele în zona de pilot

–           Industria grea, nu mobilitatea sau încălzirea, va decide viitorul hidrogenului

România are, în 2025, o lege a hidrogenului și o strategie națională adoptată, încă doar câteva proiecte aflate în stadii incipiente de implementare sau testare. Dezbaterile organizate de Asociația Energia Inteligentă arată că drumul de la documente strategice la o piață funcțională este mult mai anevoios decât părea inițial: lipsesc normele de aplicare, schemele de sprijin și contractele pe termen lung care să transforme țintele – inclusiv obligațiile din RED III pentru hidrogen regenerabil – în investiții reale.

Mesajul comun al participanților la dezbateri – reprezentanți ai industriei energetice, ai asociațiilor patronale, ai mediului politic și ai administrației – este unul de pragmatism: hidrogenul este necesar pentru decarbonizare, dar rămâne scump și dependent de sprijin public, iar relevanța sa economică va fi decisă aproape exclusiv de cererea industrială.

Testul maturității economice: unde are sens și unde nu

Hidrogenul verde a ieșit rapid din zona promisiunilor universale. Dacă în urmă cu câțiva ani era prezentat ca un substitut posibil pentru aproape orice – de la gaze naturale la electricitate – astăzi este tot mai clar că poate funcționa doar ca soluție de nișă, acolo unde alternativele sunt limitate sau inexistente.

Martin Moise, vicepreședinte al PATRES, organizația producătorilor de energie din surse regenerabile, a descris tranziția de la entuziasm la realism fără echivoc: „Hidrogenul este un subiect prezent peste tot – conferințe, dezbateri, întâlniri – dar suntem încă la nivel de discuție, nu de implementare. Costul este, în continuare, problema majoră.”

Diferența dintre discurs și realitate se vede cel mai clar în mobilitate. Din punct de vedere economic, hidrogenul pierde competiția cu electrificarea directă. „Este mai ieftin să conduci o mașină electrică. Hidrogenul rămâne ultimul în clasament”, a explicat Moise, motiv pentru care majoritatea proiectelor de transport pe hidrogen rămân, deocamdată, în zona demonstrativă sau pilot.

Tabloul se schimbă însă atunci când discuția ajunge la industrie. Acolo, hidrogenul nu mai este o opțiune „nice to have”, ci poate deveni o necesitate. „Dacă vrei decarbonizarea proceselor industriale, în anumite zone nu există alternative. Acolo hidrogenul devine o soluție necesară, nu una opțională”, a subliniat Moise.

Aceeași abordare selectivă a fost susținută și de Oana Özmen, fost deputat și co-inițiator al Legii hidrogenului: „Hidrogenul are sens în transport greu, maritim și în industrii precum chimia, petrochimia sau fertilizanții.” În opinia sa, dezvoltarea pieței nu poate avea loc fără hub-uri industriale și centre de cercetare susținute de stat, iar proiectele-pilot – precum cel din Cluj-Napoca – sunt esențiale nu pentru volum, ci pentru acumularea de experiență și validarea modelelor economice.

Constrângerile tehnice care țin hidrogenul în zona de pilot

Dincolo de costul hidrogenului, dezbaterile au scos la iveală o serie de constrângeri tehnice care limitează dezvoltarea rapidă a pieței. Liviu Gavrilă, vicepreședinte al RWEA, a explicat că problema nu este doar tehnologică, ci și structurală. „Electrolizoarele au nevoie de minimum 5.000 de ore de funcționare pe an. Practic, ai nevoie de un baseload, nu doar de energie intermitentă”, a spus el, subliniind că simpla existență a capacităților regenerabile nu garantează viabilitatea unui proiect de hidrogen.

La aceasta se adaugă problema transportului: „Cel mai eficient este ca hidrogenul să fie produs în proximitatea consumului. Altfel, costurile cresc exponențial.” În lipsa unui consumator clar și stabil, proiectele rămân greu de finanțat. „Capitalul merge întotdeauna acolo unde există un business case solid. Hidrogenul este încă într-o zonă de «wannabe»”, a sintetizat Gavrilă.

Pentru România, el vede două direcții realiste pe termen scurt: amestecul de hidrogen în rețelele de gaze, deja testat prin proiectele Delgaz Grid, și utilizarea echipamentelor „hydrogen ready” pentru servicii de sistem.

Strategie adoptată, implementare întârziată

Un alt punct de consens a fost întârzierea României în raport cu alte state europene. Raluca Covrig, director Afaceri Publice și Comunicare la Federația Patronală a Energiei (FPE), a subliniat decalajul: „Suntem în 2025 și abia acum avem strategia. În Germania, Spania, Norvegia sau Japonia strategiile există de ani buni, acompaniate de legislaţie şi de sprijin economic real.”

În opinia sa, adoptarea strategiei este doar primul pas. Covrig a insistat asupra ideii că piața nu poate fi creată artificial: „Piața de hidrogen se construiește prin cerere industrială. Nu poți să ai un proiect izolat.”

Hidrogenul, între viziune pe termen lung și limitele pieței

 Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, a avertizat că în energie nu există soluții rapide: „Ceea ce construim acum trebuie gândit pentru următoarea sută de ani”. Din punct de vedere financiar, mesajul este însă dur: „Astăzi, IRR-ul este negativ. Nu cred că putem discuta de proiecte care să fie în piață mai devreme de 10 ani”.

Aceeași notă de realism a fost susținută și de Sebastian Burduja, fost ministru al Energiei, care a indicat experiența PNRR drept un test relevant al pieței. Deși fondurile au fost disponibile, interesul investitorilor a fost limitat. „Nu a existat un apetit foarte mare pentru producția de hidrogen”, a spus el, precizând că România a reușit să contracteze doar „vreo 60–65 de megawați” din ținta inițială. Problema, în opinia sa, este una de cost: „Tehnologia nu a livrat încă promisiunea costurilor rezonabile”, motiv pentru care hidrogenul trebuie direcționat „acolo unde are cele mai mari beneficii”, în special în industrie și transport greu.

Bende Sándor, președintele Comisiei pentru Industrii, a completat tabloul, observând o temperare a așteptărilor: „Flacăra hidrogenului a început să se stingă”, în condițiile în care lanțul valoric – de la producție la consum – rămâne incomplet.

Și din perspectiva administrației concluzia este pragmatică. Sorin Elisei, director general în Ministerul Energiei, a subliniat că, în forma actuală, proiectele sunt viabile doar cu sprijin public: „Business case-ul unei investiții pe hidrogen este, în acest moment, cu grant pe CAPEX și pentru o utilizare locală, legată de o platformă industrială”. Diferențele de cost explică inclusiv alegerile autorităților locale, care au optat aproape exclusiv pentru autobuze electrice, mult mai ieftine decât cele pe hidrogen.

Hidrogenul, într-o etapă de calibrare

Dezbaterile organizate de Asociația Energia Inteligentă arată că România are cadrul strategic și legislativ și câteva proiecte concrete, dar piața hidrogenului este încă în faza de calibrare. Dezvoltarea va fi lentă, concentrată pe industrie și dependentă de sprijin public.

„Chiar dacă entuziasmul inițial este temperat de realitățile economice, hidrogenul verde rămâne o oportunitate strategică pentru România. Faptul că există deja o lege, o strategie și primele proiecte-pilot arată că direcția este corectă, chiar dacă ritmul este prudent. Această etapă de „calibrare” nu este un eșec, ci un proces necesar de acumulare de experiență tehnică, instituțională și industrială. România are nevoie să învețe din proiecte mici, să testeze modele de cost și de cerere și să își construiască treptat competențele locale. Industria grea va fi motorul inițial, iar sprijinul public va funcționa ca o punte între viziune și piață. Pe termen mediu, această abordare realistă poate transforma hidrogenul verde dintr-un experiment scump într-o soluție viabilă, capabilă să susțină competitivitatea industrială și tranziția energetică a României” a declarat Dumitru Chisăliță, Președintele Asociației Energia Inteligentă.