Gigawați promiși, megawați livrați. Ce se întâmplă cu piața hidrogenului?

• România are o lege și o strategie clare, cu ținte mari pentru hidrogen curat până în 2030.
• Legislația însă nu are norme aplicabile, iar schemele de sprijin real nu funcționează, ceea ce blochează investițiile.
• Fără reguli clare și contracte, piața de hidrogen nu pornește și România riscă să întârzie tranziția energetică.

De la 100 MW la 2 GW: un salt imposibil fără un cadru clar

România a intrat în jocul hidrogenului prin PNRR: Ro‑HydroHub Râmnicu Vâlcea, electrolizorul de 20 MW de la Petrobrazi, unitatea urbană de 2,5 MW de la Cluj și testul 20HyGrid. Proiectele-pilot au o capacitate totală de 100 MW de hidrogen regenerabil. Prea puțin pentru o economie industrială care vrea să conteze în 2030. Strategia Națională a Hidrogenului ridică ștacheta la circa 2,1 GW de electrolizoare și 153.000 de tone de hidrogen regenerabil anual până la finalul deceniului, în timp ce analizele independente împing necesarul spre 4 GW pentru a decarboniza industria și transportul greu.

Strategie mare, reguli inexistente

Pe hârtie, România bifează rapid toate ingredientele unei povești de succes: există Legea 237/2023 pentru hidrogen, există Strategia Națională și Planul de acțiune, există bani europeni dedicați. În realitate, lipsesc exact piesele care dau viață sistemului: normele de aplicare, metodologia de certificare, procedurile de autorizare și regulile de piață. Fără aceste documente, investitorii nu pot trece de faza de concept, băncile nu au cum să evalueze riscurile, iar industria nu semnează contracte pe termen lung.

În paralel, România trebuie să alinieze această legislație la RED III și la noile reguli europene pentru gaz și hidrogen, adică să clarifice ce înseamnă hidrogen „regenerabil”, ce intră la „low‑carbon”, cum se măsoară emisiile și cum se certifică producția. Atâta timp cât aceste întrebări rămân fără răspuns, semnalul pentru investitori este clar: România vorbește despre hidrogen, dar încă nu este pregătită să-l cumpere, să-l transporte și să-l folosească la scară mare.

De la hub-uri la rețea: cine leagă punctele?

Proiectele pilot arată că ecosistemul se poate construi: Ro‑HydroHub devine nucleul unei „valley” de hidrogen în jurul orașului Râmnicu Vâlcea, Petrobrazi testează hidrogen verde în rafinare, Cluj își pregătește transportul public pe hidrogen, iar 20HyGrid a demonstrat că un amestec de 20% hidrogen în rețeaua de gaze nu pune la pământ centralele de apartament. În jurul acestor proiecte se strâng consorții solide – institute, universități, distribuitori de gaze, mari producători de energie și oțel – semn că piața are, de fapt, apetit.

Dar hub-uri rupte între ele nu fac o industrie, ci un colaj de inițiative izolate. Ministrul Energiei ar trebui să fie cel care leagă punctele: să definească standarde de rețea pentru hidrogen, să clarifice cum și când gazoductele pot fi convertite sau construite pentru H₂, să dea drumul la proiectele Transgaz din European Hydrogen Backbone și să poziționeze România pe coridoare precum Hydrogen East și viitoarele legături spre Delta Rhine, H₂Med sau HY‑FEN. Fără o astfel de viziune integrată, producția riscă să se blocheze la poarta fabricii, pentru că nu are cum și unde să circule.

Banii există, piața nu

La Bruxelles, hidrogenul este deja tratat ca infrastructură strategică: REPowerEU țintește 20 de milioane de tone de hidrogen regenerabil până în 2030, iar noul Hydrogen Mechanism – prin Banca Europeană a Hidrogenului – lansează apeluri pentru a conecta producătorii și cumpărătorii pe termen lung. România are acces la PNRR, la Fondul pentru Modernizare, la Fondul pentru Inovare, la linii de finanțare BEI și BERD, dar mingea se oprește din nou la Ministerul Energiei. Fără scheme de sprijin clare – contracte pentru diferență, prețuri de referință, subvenții pentru electrolizoare – nicio companie serioasă nu își asumă să producă un combustibil mai scump fără să știe cui, la ce preț și pe cât timp îl vinde.

”România are strategii, bani și proiecte-pilot, dar fără reguli clare, piețe funcționale și infrastructură conectată, hidrogenul rămâne doar promisiune, iar maturitatea Ministerului Energiei se va măsura în capacitatea de a transforma această promisiune în industrie real” a precizat Președintele Asociației Energia Inteligentă, Dumitru Chisăliță.

Hidrogenul, testul de maturitate al Ministerului Energiei

Hidrogenul verde este, poate mai mult decât orice alt proiect energetic, un test de maturitate instituțională: dacă Ministerul Energiei reușește să treacă de la strategii frumos redactate la norme clare, piețe funcționale și investiții de miliarde, România intră în liga statelor care nu doar cumpără tehnologie, ci și o folosesc pentru a-și reseta industria. Dacă nu, rămânem cu câteva proiecte-pilot de 100 MW, o strategie de 2,1 GW și o nouă poveste despre cum „am avut oportunitatea, dar am ratat momentul”.