România trebuie să aibă o poziție fermă, legitimă și negociabilă european, fără ca România să pară nici obedientă, nici obstrucționist, dar să prevină o nouă creștere a prețurilor la energie.
iunie 8, 2026
Analiza AEI. Sărăcia energetică a depășit pragul sistemic în România si până la finele anului va cuprinde o treime dintre romani
iunie 10, 2026
România nu a avut o singură criză energetică, ci a fost din criză în criză, o succesiune de crize suprapuse: criza moștenirii comuniste, criza investițiilor amânate, criza privatizărilor incomplete, criza reglementării politizate, criza liberalizării prost pregătite și criza prețurilor din 2021–2022. Liberalizarea nu este o cauză, doar o modalitate de a scoate la suprafață toate slăbiciunile acumulate ale sistemului energetic romanesc.
1. 1990–2000 – criza sistemului moștenit din comunism
După 1989, România a moștenit un sistem energetic mare, rigid și construit pentru economia industrială comunistă: combinate, industrie grea, consum masiv, eficiență scăzută. Odată cu prăbușirea industriei, consumul de energie a scăzut puternic. Asta a creat o impresie falsă de siguranță: România părea să aibă suficientă energie, dar în realitate avea capacități vechi, ineficiente și subfinanțate.
Cauze principale: termocentrale vechi, pierderi mari în rețele, companii de stat politizate, lipsă de investiții, prețuri administrate și subvenții ascunse.
Aceasta a fost o criză lentă, nu una spectaculoasă: nu s-a văzut imediat în facturi, ci în degradarea infrastructurii.
2. 2000–2007: restructurare, privatizări și începutul integrării europene
În anii 2000, România a început restructurarea sectorului energetic: privatizarea Petrom, privatizarea unor distribuții de electricitate și gaze, separarea activităților de producție, transport, distribuție și furnizare. În 2006, se observa deja că România privatizase Petrom, aproximativ jumătate din distribuția electrică și principalele distribuții de gaze, dar problema independenței energetice rămânea nerezolvată.
Problema a fost că privatizarea distribuției nu a fost însoțită de o strategie coerentă pentru producție nouă, stocare, capacități flexibile și modernizarea rețelelor.
Cauze: privatizări parțiale, reglementare slabă, lipsă de investiții în producție, dependență de companii de stat mari, contracte netransparente.
3. 2008–2016 – criza investițiilor contradictorii
După aderarea la UE, România a stimulat energia regenerabilă prin certificate verzi. Au apărut investiții importante în eolian și solar. Dar când costurile au început să se vadă în facturi, statul a modificat regulile. Investitorii au înțeles că România poate schimba regulile în timpul jocului.
A fost o criză de credibilitate: statul a chemat capital privat, apoi l-a speriat.
Cauze: schemă generoasă de sprijin, lipsă de predictibilitate, rețele insuficient pregătite pentru regenerabile, presiune politică din cauza facturilor.
4. 2017–2020 – criza prețurilor ținute artificial jos
În această perioadă, statul a oscilat între piață liberă și intervenție. Prețurile reglementate au fost folosite politic pentru a proteja consumatorii pe termen scurt. Dar această protecție a amânat adaptarea pieței.
Liberalizarea gazelor pentru consumatorii casnici a avut loc la 1 iulie 2020, iar liberalizarea completă a pieței de energie electrică pentru casnici la 1 ianuarie 2021.
Cauze: populism tarifar, comunicare slabă, lipsa educării consumatorului, absența contractelor pe termen lung pentru stabilitate, protecție insuficientă pentru consumatorii vulnerabili.
5. 2021–2022 – marea criză a facturilor
Aceasta este criza pe care populația o asociază cel mai mult cu „liberalizarea energiei”. România a liberalizat piața exact înaintea unui șoc european major: revenirea economică post-Covid, creșterea prețului gazelor, tensiunile geopolitice și apoi invazia Rusiei în Ucraina.
Consiliul UE arată că războiul Rusiei împotriva Ucrainei și folosirea energiei ca armă politică au avut un impact devastator asupra piețelor energetice europene, cu un vârf al crizei în august 2022.
În România, efectul a fost sever. Eurostat a raportat că în a doua jumătate a anului 2022, prețurile la electricitate pentru gospodării au crescut cu 112% față de aceeași perioadă din 2021, cea mai mare creștere din UE.
Cauze: liberalizare fără protecție suficientă, scumpirea gazului european, dependența prețului electricității de gaz, piață spot volatilă, lipsa contractelor bilaterale stabile, producție internă insuficient flexibilă, comunicare publică dezastruoasă.
6. 2021–2025 – criza plafonării și compensării
Pentru a opri explozia facturilor, România a introdus plafonarea și compensarea prețurilor prin OUG 118/2021. Măsura a protejat consumatorii, dar a creat alte probleme: costuri bugetare mari, întârzieri la plata furnizorilor, distorsiuni de piață și confuzie legislativă.
Reuters nota că schema de plafonare și compensare a costat aproximativ 23 miliarde lei până în februarie 2024. În 2025, guvernul a extins plafonarea pentru electricitate până în iunie și pentru gaze pentru încă un an, invocând nevoia de protejare a consumatorilor.
Cauze: intervenție de urgență prelungită prea mult, lipsa unei ieșiri clare din plafonare, presiune bugetară, piață blocată, lipsă de încredere între stat, furnizori și consumatori.
7. 2025–2026 – criza post-plafonare
După plafonare, România revine la întrebarea fundamentală: avem suficientă energie ieftină, stabilă și produsă intern? Răspunsul este parțial. Avem nuclear, hidro, gaze, regenerabile și potențial offshore în Marea Neagră, dar avem și rețele vechi, investiții întârziate, capacități pe cărbune în declin și consumatori vulnerabili.
Strategia Energetică 2025–2035 recunoaște nevoia de investiții și de dezvoltare coerentă a sectorului energetic.
Cauzele profunde ale crizelor
Prima cauză este subinvestiția cronică. România a consumat avantajele sistemului vechi, dar nu a construit suficient la timp: centrale noi, rețele moderne, stocare, interconectări, digitalizare.
A doua cauză este politizarea energiei. Prețurile au fost folosite electoral. Când au crescut, statul a intervenit abrupt; când erau mici, reformele au fost amânate.
A treia cauză este reglementarea instabilă. Investitorii au primit semnale contradictorii: liberalizare, plafonare, taxe excepționale, scheme de sprijin modificate, obligații noi.
A patra cauză este confuzia dintre liberalizare și concurență reală. Liberalizarea pieței nu înseamnă automat energie mai ieftină. Dacă producția este limitată, rețeaua este monopol natural, iar piața este volatilă, consumatorul nu beneficiază de concurență autentică.
A cincea cauză este protecția socială slab țintită. România a protejat adesea toți consumatorii prin prețuri plafonate, în loc să ajute direct consumatorii vulnerabili. Asta a costat mult și a distorsionat piața.
România nu a eșuat pentru că a liberalizat energia. A eșuat pentru că a liberalizat-o târziu, prost pregătit și peste un sistem fragil.
Telecomul a reușit pentru că a avut concurență reală, investiții rapide și tehnologie care a permis alternative. Energia nu poate funcționa la fel: rețelele sunt monopoluri naturale, producția cere investiții uriașe, iar securitatea aprovizionării este vitală.
Formula crizei românești este aceasta: piață liberă nefuncțională + infrastructură veche + investiții întârziate + reguli instabile + intervenții populiste + influențe politice + grupuri de interes interne și externe = facturi mari și neîncredere publică.
