Europa rămâne fără kerosen. De ce România nu intră în joc?

După ce România a irosit oportunitatea strategică de a conta real la masa deciziilor europene, auto- anulându-și rolul energetic în cadrul Uniunii Europene și reducându-se la statutul de simplu exportator de gaze din Marea Neagră (vezi aici)? Asistăm la repetarea aceluiași tipar. Criza generată de Războiul din Golf a creat o nouă oportunitate strategică — diminuarea deficitului de kerosen la nivel european — însă România pare din nou incapabilă să gândească și să acționeze în logica interesului strategic, riscând să rateze încă o șansă majoră.

Strategia, de a crește exclusiv producția de motorină pentru piața internă prin rafinarea țițeiului din import, poate părea justificată în contextul unei crize sau al unui risc iminent privind aprovizionarea cu combustibili. În condițiile în care autoritățile susțin că un astfel de scenariu nu există, această abordare pare limitată.

Dintr-o perspectivă economică și strategică, ar fi mai oportună o orientare către producția de kerosen (combustibil de aviație) destinată pieței Uniunii Europene, concomitent cu creșterea cantității de motorină produsă pentru piața internă — un echilibru care depinde, desigur, de capacitățile tehnologice ale rafinăriilor din România.

Totodată, o astfel de strategie ar trebui să fie însoțită de un demers mai amplu de poziționare a României la nivelul Uniunii Europene, ca un pilon relevant în arhitectura de securitate energetică a regiunii.

Criza kerosenului nu e unde crede publicul. Europa nu duce lipsă de rafinării. Europa duce lipsă de tipul corect de produs.

• Consum UE: cca 80 milioane tone kerosen/an;
• Producție internă de kerosen: 40–60%;
• Dependență de importuri de kerosen: 30–50%;
• Importuri din Golf: cca. 75% din importurile UE.

Aici e ruptura logică Europa a externalizat exact segmentul critic — kerosen rafinat, nu neapărat țițeiul. Asta e vulnerabilitatea reală.

România pare mică în cifre europene, mare în logică strategică.

România nu impresionează la prima vedere. Dar cifrele spun altceva:

• Producție țiței: 2,76 mil. tone/an (top 3 UE)
• Capacitate rafinare: cca. 12–13 mil. tone/an
• Kerosen posibil: 1,4 – 1,9 mil. tone/an

Comparând aceste cifre cu cele privind consumul de kerosen al Europei, observăm că România ar putea acoperi cca 1,5–2%. Pare nimic. Nu este. Pentru că energia în criză nu funcționează pe procente. Funcționează pe blocaje regionale.

Unde devine România relevantă?

1. Nu depinde critic de Golf. Rafinăria Petromidia rulează în principal pe țiței din: Kazakhstan, Azerbaidjan și Libia. Nu este influențată de fluxurile care nu mai trec prin Ormuz. Asta o transformă într-un activ rar, o capacitate de conversie non-Ormuz pentru a produce kerosen.

2. Produce exact ce lipsește. Europa nu duce lipsă de benzină. Europa duce lipsă de produse distilate (diesel + kerosen). Dar în primul rând de kerosen. Nu e mult. Dar pentru Balcani și Europa de Sud-Est, este stabilizator de sistem (poate acoperi până la 50% din necesarul de kerosen al acestei zone).

3. Poziția geografică bate dimensiunea. Marea miză nu e producția. E logistica: acces la Marea Neagră, terminal maritim funcțional și fluxuri alternative de țiței. Într-o Europă blocată la vest, estul devine supapă.

Și totuși, România NU intră în joc. România are: rafinare, acces la țiței alternativ celui din Golf, poziție geografică și capacitate de creștere a producției de kerosen.

Și totuși nu are o strategie de poziționare europeană, poziționare politică și coordonare industrială.

Ce pierde România, concret?

1. Bani direcți. Export suplimentar posibil: +800 – 1.200 mii tone/an. Venit: 300 – 900 mil. USD/an  Nu e revoluționar. Dar este o oportunitate.

2. Putere în UE. În energie, cine stabilizează periferia negociază în centru.

România ar putea cere:

• prioritate logistică UE
• acces preferențial la țiței alternativ
• rol în coordonarea stocurilor

În schimb, România, tace și operează comercial, nu strategic.

3. Viitorul (mult mai mare) – SAF. OMV Petrom investește 750 mil. € în producerea a 250.000 tone/an SAF (din 2028). Asta e aur geopolitic.

Dar fără poziționare azi: mâine vei fi doar subcontractor, nu jucător important în UE.

Adevărul dur este că România nu pierde pentru că e mică. România pierde pentru că gândește mic (dacă gândește).

Europa intră într-o criză clasică, nu din lipsă de resurse ci dintr-un  blocaj de lanț valoric. Exact genul de criză în care țările „medii” pot deveni indispensabile.

România bifează toate condițiile:

• rafinare funcțională
• surse alternative
• poziție logistică
• capacitate de ajustare

Și totuși nu joacă.

Europa nu are o criză de petrol. Are o criză de kerosen rafinat în locul greșit. România nu poate salva Europa. Dar poate face ceva mai valoros: să devină nodul care ține în viață sud-estul continentului.

Dacă România nu o face, nu e o problemă de resurse. E o problemă de voință. Și, din nou, cel mai probabil va fi trecută la capitolul clasic: „România a fost acolo… dar nu a contat.”