MESAJ DE ZIUA ROMÂNIEI

Țara care a cunoscut frigul, foamea și frica, acum refuză să mai trăiască în ele. România are nevoie de momentul adevărului: să învețe să nu se mai lase mințită

În 1989, România era o țară în care oamenii învățaseră să-și țină sufletul în buzunarul interior al hainei, lângă buletin și cartela pentru lapte. Era frig în apartamente, dar și în glasuri. Era întuneric pe scări, dar și în speranțe. Era foamete în magazine, dar și în inimi. Părinții își înveleau copiii nu doar cu pături, ci cu grijă, cu tăcere, cu teamă. Și totuși, se zâmbea — nu pentru că era bine, ci pentru ca cei mici să creadă că într-o zi va fi.

Acea imagine a rămas ca o fotografie tremurată, făcută cu mâini înghețate — o fotografie pe care nu o putem arunca, oricât am vrea. Imaginea acelor vremuri a rămas în memoria colectivă ca o fotografie înghețată și complet ignorată de noile generații.

PIB-ul pe cap de locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, era în 1990 la 30% din media UE, iar în 2024 ajunge la aproape 79%. Salariul mediu net a crescut de la aproximativ 100 de euro în anul 2000 la 1.000 de euro în 2024. Speranța de viață a urcat de la 69 de ani în 1990 la 75 de ani în 2023. Exporturile au trecut de la 11 miliarde de euro în 2000 la peste 100 de miliarde în 2023. Cinci milioane de români au plecat cu valize grele și inimi sfâșiate și s-au întors cu ochii umezi — pentru că dorul doare mai tare decât frigul din ’89. Aproximativ 60% din energia electrică vine astăzi din apă, vânt, soare și atom — ca și cum natura întreagă s-ar fi hotărât să ne repare. Interconectarea energetică europeană depășește 15%, peste pragul recomandat de UE. Toate aceste cifre sunt mai mult decât statistici — sunt dovada unui salt istoric într-un timp scurt, a unei țări care a reușit să se ridice.

Dar povestea noastră nu e doar despre urcare. Este și despre rănile pe care le ascundem sub mânecă. Gazele — risipite. Nuclearul — amânat. Hidrocentralele — rămase ca niște vise neterminate. Regenerabilele — cu aripile crescute, dar legate. Termoficarea — de la mândrie la rușine. Conducte bătrâne, blocuri explodând, facturi care taie respirația.

Și, peste toate, populismul — o ceață care nu încălzește pe nimeni, dar îi orbește pe toți.

Concret gazele naturale au reprezentat un avantaj nevalorificat, cu producția în scădere cu peste 30% față de anul 2000, cu resursele din Marea Neagră blocate legislativ ani la rând și cu capacități de înmagazinare insuficiente, ceea ce a dus la pierderea rolului de lider regional și la scăderea competitivității industriei energetice. Energia nucleară a rămas între promisiune și amânare, cu doar două reactoare care acoperă aproximativ 18% din consum, în timp ce reactoarele trei și patru sunt întârziate de peste 25 de ani, iar producția stabilă este prea mică într-o piață volatilă. Hidrocentralele neterminate și lipsa soluțiilor de stocare au devenit o povară: peste douăzeci de proiecte au rămas în suspensie, nu există încă stocare prin pompaj operațional, proiectul Tarnița e nefinalizat, regenerabilele au ajuns la 17–20%, dar fără echilibrare, ceea ce a generat pierderi, au limitat investițiile noi și au creat dezechilibre în Sistemul Energetic Național. Termoficarea urbană este un eșec încă dureros — de la 3,5 milioane de locuințe conectate în 1990, au rămas sub 1,2 milioane în 2024, cu pierderi tehnice mari, cu infrastructură îmbătrânită, investiții necesare de peste 1,5 miliarde de euro, costuri ridicate, avarii frecvente, poluare și migrație către soluții individuale ineficiente. Peste toate acestea s-au suprapus politicile populiste, plafonări rupte de realitatea pieței, amânări ale reformelor și politizarea companiilor de stat, iar consecința a fost descurajarea investițiilor private și europene.

Aceste eșecuri nu au lovit doar economia — au lovit oamenii. Au lovit în încredere. În răbdare. În demnitate. Au lăsat în noi o oboseală moale, ca o apă adâncă.

Și totuși, din acea oboseală s-a ridicat o generație nouă. O generație crescută între plecarea din țară și întoarcerea în țară. O generație care nu mai speră în șoaptă — ci cere cu voce. Care nu mai crede în vorbe — ci în lucruri duse până la capăt. O generație superficială, dar exigentă.

Politicienii nu mai pot ascunde golul din spatele sloganului — pentru că sala nu mai aplaudă din reflex.

Și apoi, a venit un alt dușman — mai perfid decât frigul, decât cenzura, decât sărăcia: dezinformarea. Proiecte oprite nu de date, ci de frică. Centrale contestate nu de ingineri, ci de zvonuri. Linii electrice respinse nu de specialiști, ci de panică. Și toate acestea într-o țară care citește cel mai mult din social media, dar crede cel mai puțin în instituții. Așa a apărut o rezistență care nu e născută din grijă, ci din manipulare.

În același timp, România trebuie să respire. Orașele sunt sufocate. Aerul apasă. Copiii tușesc. Bătrânii își aud pieptul în loc de ceas. Schimbările climatice usucă pământul, crapă râurile, îndoaie infrastructura. Protecția mediului nu mai e un gest frumos — e o formă de supraviețuire.

Adevărul care apasă ca o palmă este acesta: Nu Moscova ne-a oprit. Nu Bruxelles-ul ne-a blocat. Nu vecinii ne-au slăbit. Ne-am făcut-o singuri. Prin frică. Prin amânare. Prin „lasă că merge și așa”.

Maturizarea României înseamnă dezbatere publică bazată pe date, comunicare transparentă despre riscuri și beneficii, educație tehnologică, reguli clare și aplicate, leadership politic capabil să explice, presă responsabilă și combaterea manipulării online. Numai astfel pot fi acceptate reactoare noi, hidrocentrale finalizate, stocare prin pompaj, hidrogen verde, eoliene offshore, modernizarea rețelelor, termoficare modernă și eficiență energetică reală.

Maturizarea României nu înseamnă să cântăm imnul mai tare, ci să începem să-l merităm.

România are tot ce îi trebuie — resurse, poziție, tehnologie, finanțări, oameni capabili. Ne lipsește doar ceea ce nu se poate importa: curajul de a termina ce am început.

Societatea românească s-a ridicat. A văzut Occidentul. L-a atins. Și acum îl vrea aici, acasă. Nu în poze. Nu în discursuri. În realitate.

România de astăzi nu mai este țara care așteaptă la rând. Este țara care bate cu degetele în masă.

Reușitele ne-au ridicat. Eșecurile ne-au trezit. Și amândouă ne-au făcut o națiune care nu mai acceptă puținul.

De 1 Decembrie, mesajul nu mai este doar: „Să fim mândri.” Ci: „Să ne trezim.”

La mulți ani celor care construiesc fără să fie filmați. Celor care repară fără să fie aplaudați. Celor care gândesc critic. Celor care nu se lasă manipulați. Celor care nu renunță.

Pentru că viitorul României nu va fi decis nici de frică, nici de ură, nici de zgomot, ci de luciditate și de responsabilitate.

Viitorul nu ni se dă. Viitorul ni-l facem.

La mulți ani, România.

Cu lacrimi.

Cu adevar.

Cu mers înainte.

Dumitru Chisăliță

Președintele Asociației Energia Inteligentă