Pleacă Dacia din România? Între presiunea corporativă și riscul economic real în România
septembrie 9, 2026
Petrolul prins între trei porți de foc. România probabil din această săptămână va plăti 10 lei pe litrul de benzină și 11 lei pe litrul de motorină
septembrie 14, 2026
Ni se spune că energia produsă din cărbune este cea mai scumpă, în timp ce fotovoltaicul și eolianul reprezintă cele mai ieftine forme de electricitate. Afirmația este repetată atât de des, încât a dobândit statutul unui adevăr care nu mai trebuie demonstrat.
Dar un MWh produs atunci când bate vântul sau strălucește soarele nu este același produs cu un MWh disponibil exact atunci când consumatorul are nevoie de el. Primul este un MWh dependent de natură. Al doilea este un MWh garantat de infrastructură.
În orice alt domeniu, comparațiile serioase pornesc de la condiții egale. În energie facem exact opusul. Evaluăm fotovoltaicul și eolianul în forma lor cea mai favorabilă: combustibil gratuit, cost marginal aproape zero și producție măsurată numai atunci când instalațiile funcționează. Nu le evaluăm în raport cu principala lor limitare: imposibilitatea de a garanta singure livrarea continuă.
Le judecăm atunci când există. Nu și atunci când lipsesc.
În schimb, centralele pe gaz și cărbune sunt evaluate în forma lor cea mai nefavorabilă: combustibil, certificate de emisii, taxe, costuri de mediu, personal, mentenanță și obligația disponibilității permanente.
Sunt penalizate pentru fiecare oră în care funcționează, dar rareori li se recunoaște valoarea orelor în care împiedică sistemul să rămână fără energie. Aceasta nu este o comparație. Este o demonstrație regizată.
Comparația corectă începe cu aceeași obligație
Dacă vrem să aflăm care tehnologie este cu adevărat mai ieftină, trebuie să cerem tuturor același lucru: pe o piață concurențială să asigure 100% din energia necesară, 24 de ore din 24, 365 de zile pe an, indiferent de oră, anotimp sau condiții meteorologice.
Într-o asemenea comparație, nu mai putem evalua numai panoul fotovoltaic sau turbina eoliană. Trebuie să evaluăm întregul sistem necesar pentru transformarea unei producții variabile într-o alimentare continuă.
Pentru fotovoltaic și eolian trebuie incluse explicit:
- supradimensionarea capacității instalate;
- stocarea energiei;
- pierderile la încărcare și descărcare;
- înlocuirea succesivă a bateriilor;
- capacitățile de rezervă;
- redundanța;
- serviciile de echilibrare;
- întărirea și extinderea rețelelor;
- înlocuirea panourilor și a invertoarelor;
- repowering-ul parcurilor eoliene;
- dezafectarea și reciclarea;
- refacerea racordurilor și a echipamentelor auxiliare.
În acel moment, costurile care astăzi sunt împrăștiate prin tarife de rețea, servicii de sistem, scheme de sprijin și mecanisme de capacitate revin acolo unde le este locul: în costul tehnologiei care le face necesare. Iar discuția despre energia „ieftină” devine inevitabil mai nuanțată.
Regenerabilele profită de prețul marginal. În piața europeană, prețul este adesea stabilit de ultima centrală necesară pentru acoperirea cererii, frecvent gazul. Reforma europeană recentă nu a abandonat principiul prețului marginal; ACER și alte instituții au apărat acest design, completându-l cu CfD-uri, PPA-uri și mecanisme de capacitate.
Comparație reală între costurile de producerea de energie electrică din diferite forme care au capacitatea să asigure 100% necesarul de energie 24/7/365
| €/MWh | Centrala pe gaz | Centrala pe carbune | Hidroenergie | PV care au capacitatea să asigure 100% necesarul de energie 24/7/365 | Eolian care au capacitatea să asigure 100% necesarul de energie 24/7/365 |
| Industrial mare | 130–200 | 145–235 | 110 – 140 | 200 – 350 | 160 – 200 |
| Casnic | 170–260 | 190–300 | 140 – 180 | 350 – 450 | 200 – 300 |
Sursa AEI
Când gazul este scump, prețul pieței crește, iar regenerabilele pot încasa prețuri mari, deși costul lor marginal este mic. Aceasta produce o anomalie politică, gazul este penalizat pentru CO₂, folosit pentru echilibrare, împins să funcționeze mai puțin, dar tot el setează prețul de care beneficiază și regenerabilele. Asta nu este „piață liberă” pură. Este o piață reglementată cu stimulente amestecate.
Aceste cifre nu spun că fotovoltaicul sau eolianul ar fi tehnologii inutile. Nu spun nici că o centrală pe cărbune este automat ieftină. Ele spun ceva mult mai incomod: atunci când tuturor tehnologiilor li se cere să ofere același serviciu – energie permanent disponibilă – clasamentul prezentat publicului se schimbă.
Pentru un mare consumator industrial, un sistem fotovoltaic capabil să asigure continuitatea ar ajunge, potrivit estimărilor, la 200–350 €/MWh, față de 145–235 €/MWh pentru cărbune, 130–200 €/MWh pentru gaz și 110–140 €/MWh pentru hidroenergie.
Pentru consumatorul casnic, diferența devine și mai importantă: 350–450 €/MWh pentru un sistem fotovoltaic cu continuitate, față de 190–300 €/MWh pentru cărbune, 170–260 €/MWh pentru gaz și 140–180 €/MWh pentru hidroenergie.
În aceste condiții, sloganul „cărbunele este cea mai scumpă energie” nu mai reprezintă rezultatul unei comparații tehnice. Devine rezultatul alegerii granițelor în interiorul cărora facem calculul.
Dacă includem toate costurile cărbunelui, dar numai costul panoului fotovoltaic, cărbunele pierde întotdeauna. Dacă includem însă sistemul complet necesar pentru livrarea aceleiași energii, în aceleași ore și cu aceeași siguranță, verdictul nu mai este atât de comod.
Ieftin când există, scump când lipsește
Un parc fotovoltaic poate produce foarte ieftin la prânz, într-o zi însorită. Dar consumatorul nu folosește energie numai la prânz. Are nevoie de electricitate și la ora 20:00, când fotovoltaicul nu mai produce, consumul rămâne ridicat, iar prețul pieței poate crește de câteva ori.
Cât costă energia fotovoltaică la ora 20:00? Răspunsul simplu este: fotovoltaicul nu produce. Răspunsul economic corect este că energia trebuie asigurată prin baterii, hidrocentrale, importuri sau centrale dispecerizabile pe gaz ori cărbune.
Toate acestea costă.
Dacă energia produsă la prânz trebuie transferată doar până seara, sunt necesare baterii, invertoare, infrastructură de racordare și acceptarea pierderilor de conversie. Dacă trebuie acoperite câteva zile consecutive fără suficient soare sau vânt, necesarul de stocare crește enorm. Dacă vrem să mutăm energia din vară în iarnă, nu mai discutăm despre câteva baterii, ci despre construirea unui sistem energetic complet diferit.
Dar atunci când energia solară este declarată „cea mai ieftină”, factura acestor componente este scoasă din fotografie. Panoul poate fi ieftin. Sistemul care garantează energia nu mai este la fel de ieftin.
Costurile unei instalații la cantitatea de energie: o jumătate de adevăr
Costurile unei instalații la cantitatea de energie nu arată dacă energia este produsă atunci când sistemul are nevoie de ea. Nu include automat costul dezechilibrelor, al stocării, al extinderii rețelelor, al rezervelor și al centralelor care trebuie păstrate disponibile.
Nu măsoară valoarea capacității ferme și nici costul evitării unui blackout.
Un MWh produs la prânz, într-o piață suprasaturată, nu are aceeași valoare cu un MWh livrat la vârful de consum. Putem avea energie cu preț zero sau chiar negativ în anumite ore și, în același timp, un sistem energetic tot mai scump.
Nu este nicio contradicție.
Prețul foarte mic arată că energia a fost produsă într-un moment în care nu mai putea fi consumată, stocată sau transportată. Nu demonstrează că alimentarea permanentă a devenit gratuită.
Prețul zero nu înseamnă cost zero. Uneori înseamnă doar că sistemul nu mai poate valorifica energia produsă.
Jumătate de secol nu înseamnă un singur rând de panouri
Dacă analizăm o perioadă de 50 de ani, nu este corect să comparăm o centrală pe gaz, cărbune sau o amenajare hidroenergetică cu un singur ciclu de viață al panourilor, invertoarelor, bateriilor ori turbinelor eoliene.
Duratele de viață sunt diferite.
O centrală convențională bine întreținută poate funcționa 40–50 de ani sau chiar mai mult. O amenajare hidroenergetică poate depăși substanțial această perioadă.
În schimb, într-un sistem fotovoltaic analizat pe 50 de ani vor exista mai multe generații de invertoare, înlocuiri de baterii și înlocuirea unei părți importante a panourilor. În cazul eolianului trebuie contabilizate repowering-ul, schimbarea echipamentelor majore și refacerea instalațiilor auxiliare.
Nu putem lua investiția inițială a regenerabilelor, să o împărțim la energia produsă timp de jumătate de secol și să omitem echipamentele care trebuie înlocuite de două sau trei ori în acest interval.
Aceasta nu este o eroare de aritmetică. Este o manipulare prin stabilirea convenabilă a frontierelor calculului.
Costurile unei instalații la cantitatea de energie pentru fotovoltaic și eolian este incomplet dacă nu include durata întregului sistem, stocarea, rețeaua, echilibrarea și repowering-ul.
Cărbunele este scump și pentru că am decis să fie scump
Energia produsă din cărbune are costuri reale și incontestabile: combustibil, exploatare minieră, transport, mentenanță, cenușă, instalații de depoluare și efecte asupra mediului și sănătății. Dar în Europa, cărbunele este scump și pentru că politicile publice au fost construite deliberat pentru a-l face necompetitiv.
Sistemul european de comercializare a certificatelor de emisii – EU ETS – urmărește o problemă reală, reducerea emisiilor de carbon. Din această perspectivă, mecanismul își îndeplinește scopul.
Dar orice intervenție produce și efecte secundare.
Mai întâi adăugăm cărbunelui un cost pentru fiecare tonă de CO₂. Apoi îi reducem numărul de ore de funcționare, dar îi cerem să rămână disponibil pentru perioadele fără suficient soare și vânt. Centrala trebuie întreținută, dotată cu personal și menținută în stare de funcționare, chiar dacă produce din ce în ce mai puține ore.
Costurile fixe sunt astfel împărțite la un număr mai mic de MWh, iar costul unitar crește. La final, constatăm triumfător că energia din cărbune este scumpă.
Este ca și cum am obliga un serviciu de pompieri să fie pregătit permanent, l-am chema doar câteva zile pe an și apoi am declara că fiecare oră de intervenție este nejustificat de costisitoare.
Putem considera justificată eliminarea treptată a cărbunelui din motive climatice și de mediu. Dar trebuie să recunoaștem că o parte din pierderea competitivității sale nu este exclusiv tehnologică. Este rezultatul explicit al unei opțiuni politice.
Gazul plătește, regenerabilele încasează
Când gazul este scump, prețul pieței de electricitate crește. În sistemul marginalist european, ultima centrală necesară pentru acoperirea cererii poate stabili prețul pentru întreaga piață.
Astfel, o centrală pe gaz, chemată să acopere consumul atunci când producția regenerabilă nu este suficientă, poate fixa prețul de care beneficiază și producătorii eolieni sau fotovoltaici, deși aceștia au costuri marginale foarte mici.
Apare astfel o anomalie politică și economică.
Gazul este penalizat pentru emisii, utilizat pentru echilibrare, împins să funcționeze mai puține ore și obligat să rămână disponibil. Dar când devine necesar, costul său ridicat stabilește prețul de care beneficiază inclusiv regenerabilele.
Aceasta nu este o piață liberă în sensul clasic. Este o piață reglementată, construită din obiective climatice, mecanisme administrative și stimulente care nu sunt întotdeauna coerente între ele.
Piața energiei nu este neutră. Ea nu doar descoperă prețurile, ci favorizează anumite investiții și descurajează altele.
Problema nu este că regenerabilele obțin venituri. Problema apare când aceste venituri sunt prezentate drept dovadă că tehnologia lor asigură singură energia ieftină, deși prețul și continuitatea sunt susținute de existența altor capacități.
Costul externalizat nu dispare
În comparația convențională, producătorul regenerabil își contabilizează investiția și energia produsă. Sistemul energetic rămâne însă să achite nota pentru variațiile producției. Plătește pentru echilibrare, rețele, rezerve, centralele ținute în așteptare, energia pierdută atunci când producția trebuie limitată, stocare sau pentru importuri în orele critice.
O parte din costul real al regenerabilelor apare astfel în contabilitatea altcuiva. Este transferată operatorilor de rețea, producătorilor dispecerizabili, furnizorilor și, în cele din urmă, consumatorilor.
Aceasta este externalizarea elegantă a costului: producătorul își asumă meritul MWh-ului livrat, iar sistemul suportă costul MWh-ului care lipsește.
Factura consumatorului este testul final
Dacă fotovoltaicul și eolianul sunt atât de ieftine, de ce factura consumatorului nu scade automat pe măsură ce puterea regenerabilă instalată crește?
Pentru că factura nu conține numai energia produsă. Ea include transportul, distribuția, echilibrarea, rezervele, investițiile în rețea, stocarea, taxele, mecanismele de capacitate și schemele de sprijin.
Consumatorul nu plătește numai costurile unei instalații la cantitatea de energie panoului. Plătește întregul sistem necesar pentru ca energia să ajungă la priză exact în secunda în care apasă întrerupătorul. De aceea, cea mai ieftină tehnologie într-o anumită oră nu construiește automat cel mai ieftin sistem pe durata unui an.
Iar costul real nu este cel din broșura investitorului. Este cel care apare în factura consumatorului după includerea tuturor elementelor necesare funcționării sistemului.
Cărbunele poate fi scump. Comparația nu trebuie să fie falsă.
Cărbunele poate fi scump. Nu există niciun motiv pentru idealizarea lui și nici pentru ignorarea costurilor sale de mediu și sănătate. Dar nici regenerabilele nu sunt gratuite, iar intermitența nu este un amănunt tehnic. Este caracteristica fundamentală care determină arhitectura și costul sistemului construit în jurul lor.
Nu trebuie să alegem între cărbune și regenerabile ca între trecut și viitor. Trebuie să alegem între un sistem energetic construit pe realitate și unul construit pe sloganuri. Putem decide să reducem sau să eliminăm cărbunele. Dar trebuie să spunem cât costă înlocuirea tuturor serviciilor pe care acesta le furniza, nu doar a cantității anuale de energie.
Putem dezvolta masiv fotovoltaicul și eolianul. Dar trebuie să adăugăm în aceeași factură stocarea, rețeaua, echilibrarea, redundanța, capacitățile de rezervă și înlocuirea echipamentelor. Aceeași obligație. Aceeași perioadă. Același nivel de siguranță. Aceleași limite ale calculului.
Abia atunci avem o comparație. Cărbunele poate fi cea mai scumpă energie într-un anumit context tehnic și de reglementare. Dar nu poate fi declarat universal cea mai scumpă sursă comparând costul său complet cu doar partea convenabilă a costului concurenților.
Aceasta este minciuna elegantă a energiei: comparăm prețul integral al continuității cu prețul parțial al intermitenței și ne prefacem că am demonstrat care tehnologie este mai ieftină. Iar ceea ce eliminăm din calcule nu dispare. Este doar mutat, discret și elegant, în factura consumatorului.
